Cu privire la comemorarea victimelor conflictului transnistrean din 1992

Într-un război de idei, mor de obicei oameni

Exact trei decenii ne despart de conflictul de pe Nistru, dar cicatricile confruntării nu se prind ușor, semnele adânci ale bătăliei ne mai tulbură amintirea, mai ales, în contextul crizei regionale și dramei militare ce se desfășoară în prezent chiar sub ochii noștri. Conflictul de pe Nistru este unul fără biruitori, este un conflict al învinșilor.

Bineînțeles, am fi dorit, de pe poziția zilei de azi, ca autoritățile de atunci de la Chișinău și Tiraspol să adopte o atitudine mai înțeleaptă față de conflictul politic din primii ani de independență a Moldovei. Mai credem și acum că nu s-a utilizat, din păcate, toată capacitatea de expertiză națională și internațională pentru a evita ciocnirea armată. Pe de altă parte, părțile au reușit să încheie pace peste patru luni de la declanșarea ostilităților și acest lucru poate fi apreciat azi drept o realizare importantă și incontestabilă, dacă comparăm consecințele conflictului de pe Nistru cu urmările groaznice ale unor focare similare din trecut și prezent.

Timp de treizeci de ani evenimentele din martie-iulie 1992 au avut parte de diferite etichetări și caracterizări. În condițiile democrației, care ne obligă să respectăm dreptul ficăruia la opinie, nimeni nu poate opri cetățeanul, ori un oarecare grup al societății civile să-și facă cele mai diferite concluzii asupra naturii conflictului și obiectivelor lui. Adevărul, pe care-l împărtășim, însă, în comun și în stânga și în dreapta Nistrului, este că am pierdut prea multe vieți omenești și că nu trebuie să admitem repetarea tragediei. Locurile pe care ni le amintim mereu cu durere și disperare, ca Dubăsari, Cocieri, Tighina (Bender) și altele, trebuie să devină odată și pentru totdeauna toponime ale păcii.

Au fost nu o dată lansate inițiative de a găsi o platformă comună de apropiere a malurilor și de reintegrare a țării. Eșecul acestor încercări nu rezidă, în opinia noastră, în faptul că nu ar exista suficient potențial și destulă voință în sânul poporului pentru acest posibil și necesar act de echitate, care este și o chezășie a viitorului nostru, a dezvoltării și modernizării noastre. Aceste inițiative au fost deseori marcate de grabă nejustificată și sinceritate insuficientă din partea celor, care urmau să semneze sub realizarea integrării – scop cu adevărat măreț pentru societatea noastră răzlețită încă. Iar alteori se exagera rolul și importanța factorilor externi în rezolvarea diferendului.

După trei decenii suntem nevoiți să folosim în limbajul nostru politic noțiunile de “conflict înghețat” și “masă a tratativelor”. Oricum, aceste noțiuni se leagă mai organic de limbajul păcii, decât noțiunile de “încetare a focului” și “separare a părților”, de care sunt pline știrile curente, venite de pe cele mai diferite meridiane. Din păcate, lumea politică mai rămâne în multe privințe o lume a ipocriziei și dublelor standarde, iar rivalitatea statelor, mai ales a celor puternice, un câmp permanent de bătălie a intereselor egoiste, preponderent financiare, care foarte ușor se transformă în poligon de încercare și concurență a armelor moderne.

Totuși, oamenii simpli de pe planetă sunt unanimi în părerea că războiul, conflictele armate și terorismul sunt un rău universal și locul lor este în trecut. De regulă, sunt mult mai mulți acei, care cad în focul bătăliilor fără voia lor, cu nădejdea la pace și bine, decât acei care au dorit, sau a fost impuși să ia arma în mână. Să plecăm dară azi capul în memoria inocenților căzuți în conflictul de pe Nistru și să pomenim fiecare în rugăciunea lui oamenii de pace, care nu mai sunt printre noi!